În poezia Shakespeare (din volumul Poeme, 1965), Marin Sorescu rescrie ingenios Geneza biblică, înlocuind-o cu o shakespearo-geneză: „Shakespeare a creat lumea în şapte zile// În prima zi a făcut cerul, munţii şi prăpăstiile sufleteşti,/ În ziua a doua a făcut râurile, mările şi oceanele/ Şi celelalte sentimente –/ Şi le-a dat lui Hamlet, lui Iulius Caesar, lui Antoniu, Cleopatrei şi Ofeliei,/ Lui Othello şi altora,/ Să le stăpânească, ei şi urmaşii lor,/ În vecii vecilor./ În ziua a treia a strâns toţi oamenii/ Şi i-a învăţat gusturile:/ Gustul fericirii, al iubirii, al deznădejdii,/ Gustul geloziei, al gloriei şi aşa mai departe,/ Până s-au terminat toate gusturile// Atunci au sosit şi nişte indivizi care întârziaseră,/ Creatorul i-a mângâiat pe cap cu compătimire,/ Şi le-a spus că nu le rămâne decât să se facă/ Critici literari/ Şi să-i conteste opera./ Ziua a patra şi a cincea le-a rezervat râsului,/ A dat drumul clovnilor/ Să facă tumbe,/ Şi i-a lăsat pe regi, pe împăraţi/ Şi pe alţi nefericiţi să se distreze./ În ziua a şasea a rezolvat unele probleme administrative:/ A pus la cale o furtună,/ Şi l-a învăţat pe regele Lear/ Cum trebuie să poarte coroană de paie./ Mai rămăseseră câteva deşeuri de la facerea lumii/ Şi l-a creat pe Richard al III-lea./ În ziua a şaptea s-a uitat dacă mai are ceva de făcut./ Directorii de teatru şi umpluseră pământul cu afişe,/ Şi Shakespeare s-a gândit că după atâta trudă/ Ar merita să vadă şi el un spectacol,/ Dar mai întâi, fiindcă era peste măsură de istovit,/ S-a dus să moară puţin”. Demiurgul s-a retras fizic din lumea pe care a creat-o, însă el este nemuritor, dovadă fiind faptul că piesele lui Shakespeare se joacă neîntrerupt de patru secole încoace, pe toate meridianele mapamondului, în teatru ori în cinematografie, sunt traduse şi retraduse, tulbură şi provoacă imaginaţia şi sensibilitatea cititorilor şi a (tele)spectatorilor.

Pia Brînzeu, reputată specialistă în opera lui William Shakespeare, arată, în lucrarea în două volume Fantomele lui Shakespeare, că, de-a lungul timpului, planeta Shakespeare a dezvoltat o galaxie literară impresionantă. Este vorba despre un uriaş câmp intertextual, fiindcă „fantomele” shakespeariene au bântuit permanent mintea altor demiurgi, mai mici sau mai mari, generând, prin deteritorializare şi recontextualizare, noi serii de micro-lumi. Născute din bardolatrie sau din anxietăţi ale influenţei, rescrierile după opera lui Shakespeare uzează de întreg repertoriul intertextualităţii, de la replici polemice la pastişe şi parodii, palimtextele fiind concurate de biotexte care speculează asupra biografiei înceţoşate a extraordinarului scriitor englez. Aceste adaptări şi rescrieri au apărut deja din epoca morţii lui Shakespeare, însă ele au proliferat mai ales în secolele al XIX-lea şi al XX-lea: „Scriitorii postmoderni şi post-postmoderni găsesc o enormă plăcere în a reformula poveştile lui Shakespeare, de a insista asupra unor detalii ce pot fi dezvoltate, contrazise sau răstălmăcite, de a pleca de la un vers sau chiar de la un simplu cuvânt şi a reuşi, prin strategii meta-, inter-, intra-, şi trans-textuale, cele mai năstruşnice rescrieri”. Să ne gândim, pentru a da doar câteva exemple, la nume de autori precum Alexander Pope, Lewis Carroll, G. B. Shaw, Bertolt Brecht, Boris Pasternak, Eugčne Ionesco. Numărul textelor derivate este însă enorm. În Fantomele lui Shakespeare, Pia Brînzeu analizează câteva dintre piesele canonice, alese astfel încât „să exemplifice varietatea rescrierilor întreprinse până acum”. Plecând de la Richard al III-lea, Îmblânzirea scorpiei, Richard al II-lea, Romeo şi Julieta, Vis de-o noapte în miezul verii, Negustorul din Veneţia, Hamlet, Othello, Macbeth, Regele Lear, Poveste de iarnă şi Furtuna, exegeta ia în vizorul critico-hermeneutic treizeci şi cinci de rescrieri ale acestora, fie dramaturgice (drame, tragedii, comedii, parodii), fie romaneşti (naraţiuni istorice, detectivistice, erotice, satire politice, poveşti pentru copii şi benzi desenate). Unele dintre ele fac parte din seria romanelor comandate de celebra Editură Hogarth la împlinirea celor patru sute de ani de la moartea bardului, semnate de Tracy Chevalier, Anne Tyler, Howard Jacobson şi Jeanette Winterson. Pia Brînzeu mărturiseşte că a selectat în mod special texte în care se întrevăd atitudini feministe, antirasiste ori postcoloniale. Pentru că, s-o citez pe Jeanette Winterson din The Gap of Time (O paranteză în timp, în traducerea lui Vali Florescu de la Humanitas Fiction), „Trecutul e o grenadă ce explodează când e aruncată”.

În galaxia Shakespeare strălucesc şi doi scriitori din România. Eugčne Ionesco rescrie tragedia shakespeariană Macbeth, aşezând piesa „într-o zonă a permanenţei arhetipale”. Farsa tragică ionesciană, Macbett, din 1972, se bazează pe ideea fundamentală că istoria umanităţii nu este altceva decât un fluviu însângerat, un lung şir de masacre şi de crime, un joc viclean căruia individul nu-i poate rezista, într-o dialectică implacabilă a măririi şi a decăderii cumplite: „Nu stăpânim nimic din ce-am iscat. Lucrurile se întorc împotriva noastră. Omul e sub vremi şi nu invers”. Pentru cititorii români, ecoul din meditaţia amară a cronicarului Miron Costin este limpede. De altfel, remake-ul grotesco-burlesco-tragic al lui Ionesco pe tema violenţei Răului a fost influenţat şi de Ubu roi de Alfred Jarry, precum şi de consideraţiile lui Jan Kott din Shakespeare, contemporanul nostru: „După Kott, ceea ce voia să arate Shakespeare este că puterea absolută corupe absolut, că orice putere este criminală. (…) M-am inspirat deci din cartea lui şi, dacă am făcut această piesă, am făcut-o ca să arăt o dată mai mult că orice om politic este un paranoic şi că orice politică duce la crimă” (Între viaţă şi vis). Marin Sorescu, scriitorul român cu al cărui omagiu poetic la adresa lui Shakespeare am început această cronică, va mai scrie, la sfârşitul anilor ’80, o piesă deconcertantă, intitulată Vărul Shakespeare. Autorul îi alătură, într-o „încâlcită hârjoană intertextuală”, pe Hamlet şi pe Shakespeare însuşi, plus un Sorescu danez, eroi care unesc heterotopic „Evul Mediu danez, Renaşterea engleză şi o Românie dublă: cea a Principatelor din secolul al XVII-lea şi cea comunistă”. Aparent ireverenţioasă, piesa Vărul Shakespeare reaminteşte că literatura lumii reprezintă o vastă reţea a intertextualităţii, un spaţiu multidimensional ca un Aleph borgesian, creând „un loc al unităţii şi coeziunii, în care toţi scriitorii şi spectatorii aparţin întregului glob pământesc şi, aşa cum sugerează numele The Globe, unui teatru al întregii planete”. Finalul redresează simbolic figura dramaturgului renascentist cu forţele slăbite, care fusese ucis de prinţul Hamlet, personajul Shakespeare reînviind ca-n basme, cu puterile creatoare revigorate: „mi-a trecut şi moartea într-o clipă,/ Şi ea degrabă, tot ca viaţa curge…/ M-am odihnit murind… Acum la lucru”. Vărul Shakespeare este, în fond, încă o parabolă despre nemurirea lui William Shakespeare şi despre vitalitatea miraculoasă a operei sale poliedrice.

Toate strategiile intertextuale (revizitare, reciclare, reinterpretare, imitare, influenţare, adaptare, recontextualizare, asimilare, derivare, clonare, piratare, împrumutare etc.) pot fi privite ca un fenomen de parazitare ori de canibalism cultural. Numai că, în logica paradoxală a literaturii, vampirii ulteriori nu l-au secătuit pe Shakespeare, poziţia lui rămânând neclintită în centrul canonului occidental. Spiritul său este o inepuizabilă apă vie pentru scormonitorii de pe tărâmul diverselor arte, literare ori spectaculare. Pia Brînzeu subliniază că „piesele lui Shakespeare sunt încărcate de o uriaşă energie cinetică şi, asemenea materiei în mişcare, încurajează interconexiunile, înscriindu-se mereu altfel în câmpul intertextual”. Produsele artistice derivate, cărţile-satelit, chiar şi când sunt minore/ comerciale, retrimit la sursa originară shakespeariană, stimulând relecturile, schimbarea perspectivelor hermeneutice, reinterpretările.

Studiul de anvergură al Piei Brînzeu, Fantomele lui Shakespeare, se constituie într-o contribuţie esenţială pentru înţelegerea postumităţii literare a unei opere magistrale şi universale. Acesta dovedeşte, o dată în plus, cum remarca şi Mircea Mihăieş în prezentarea de pe coperta a IV-a, „contemporaneitatea lui Shakespeare”, dar şi faptul că literatura se hrăneşte neîncetat din marea literatură, ca un şarpe ouroboros, într-un infinit proces de receptare şi de (re)creaţie.